Coltul lui Orfeu

Stimabile trecător ce grăbeşti întârziat către ultimul şarpe nocturn - Nu… încă nu a plecat! - mai lasă-mi răgaz până la isprăvirea istoriei mele.
La colţul orei acesteia, secretare încă mai îngenunchează pe agrafe deasupra covorului balcanic în timp ce şefii servesc ceşcuţe mici de relaxare „lights”. Ridici privirea şi auzi o oarecare ex-însoţitoare de bord al maşinii unui consilier de urbe, abandonată pentru că se terminase cursa. Acum îşi caută disperată un enfante înfometat pe care să-l dea drept bagaj de mână pierdut. Mai sunt şi cei doi Mizerabili care adună niscaiva rotunjoare de bunăstare de la ciungii, orbii şi muţii ce au convins până şi pe sine de cruda înjumătăţire a fiinţei lor umane. Întinde mâna într-o zi ploioasa şi are să se umple cu apă. Aşa au gândit cu toţii când s-au plecat la poalele piramidei trebuinţelor iar porumbelul le-a oferit după nevoi şi înălţime. Cei ce au citit sensurile ar umple palmele cu roua neîncepută a ferestrelor lor dar literele lanţuri se leagă de priviri şi le închid mult prea devreme.
Şi tu cunoşti un greiere ascuns sub o piatra şi nu-l descoperi decât arar să fii sigur că este încă acolo. Aşa sunt eu, te aduc pe băncuţa mea favorită şi multă vreme n-ai să descoperi numele crestate pe spatele acesteia fiindcă nu poţi imagina creatorul. Strângi hăinuţa dar fiorii nu deconspiră frigul umed de pe strada grizonată ci tremurul interior al stomacului înfricoşat.