Coltul lui Orfeu

Epistolii in rama
Caspar Dacko - Ciprian Dragomir

Ploaie timpurie
Părinţii s-au dat duşi
din mahalale grave
copii blonzi tresar strâmt
iar dor ascuns
le împunge calea
în colţ pe cărămizi tocite
o nimfă sparge nuca
cu genunchiul roz
în miez un vierme alb
măsoară urma S-ului
Nu te mai văd.
E oarbă urechea mea
cu tremur
scâncet acut de violă
îmi leagă pasul grăbit
în ziare de seară
dinspre piaţa pelticilor
ovală cade o fereastră
spre mâine
se numără bobii pentru colive
Nu te mai văd.
Sunt paralizat în gândurile mele
simt miros de tăciune
de carne slăbită
de vreme
căutate-mi sunt degetele
printre dalele grase
ale cărţilor
Întoarceţi-mă în mahalale
copii de lut roşu
cad prin gâtul cancerului
către mine
se întind făclii aduse de spate
Mă înec tot mai des.
Sunt mai lung
în stânga cea prăbuşită
Eu scad.
Cârpe şi palme
smulse din castani
dansează îngânat
triumful ploii de toamnă topită
Nu te mai văd.
A tăcut fierul roşu din mine
în mahalale
pe băncile
sub mucegai.

A fi sau nu-s?
Pasăre sinucigaşă
privirea,
cade lovindu-ţi tâmplele
e ca un gând timid
spart în cunoaştere
De ce să cutremurăm
casele sărmanilor
spunându-le că stăpânul e mort?
Să-l visăm printre degete
inel galben de rouă
ca o pasăre sinucigaşă
să cadă lovind gleznele.

Refugiu
O mână slută
mângâie gămălii de ac
nu e rea…
până ce prunci nu vor mai fi
Degete slabe,
unghii largi, nu se cunosc
iar flori
de-ar creşte
în stratul lor
frumos le-ar pare
Prea dese,
linii ţes în palmă
un goblen
al timpului
bătrân
te lasă pe la margini
Înalţi şi drepţi se dau puiuţii
nu recunosc
nici pielea trasă
iar lac de n-ai
te îneci uşor
în glas subţire
şi scazi încet
spre infinit
ai să te aşezi
sub talpa lor
Din palma ta
au să culeagă veacuri flori.

Chibrituri stinse către cer
Un rond de beţigaşe ne dăm mâna
Roţi largi legăm în zbor spre cer
Ne roade de sub unghii tot ţărâna
Cădem în coasta tatălui eter
Catranul zace întins sub noi
Talpa îţi arde într-o vară albă
Acum ne-ascundem sub nori - goi
Şi vă trimitem ploi de seară.


Lui Eros - Regele dezmăţului
Te văd ascuns firav pe după gard
împuns în piept de trandafiri
şi suferind de boala infantilă
arunci priviri încrucişate
spre un etaj inferior
Fetiţa slută nu-ţi dă pace
se avântă rar către fereastră
ca focul iadului avar
smulge cu buza iepurească
petale roşii de muşcate
Te vede slab şi despicat
îşi pleacă sânul spre pervaz
din soare moale dezveleşte luna
Eros, tu rege dezmăţat!
Acum te-ntrebi de ce nu vine ploaia?

Mă şterg în istorii
Şiruri,
mărgele de ceaţă
sugrumă spărturi în pereţi
Rugi saline sfâşie urmele cărnii
Amintiri sufocate au căzut peste praguri
Contorsiuni agitate pe fundul de sticlă
pare lumea şi colturile-i prinse cu sfoară
frământări stupide;
fiinţe amorfe
culorile-s moarte, unele inimi calde înghit
M-arunc vânt către castele
cu dangăt de clopot în frunte
pietre ascult tropotind a istorii
Merinde îmi vor da arlechini
Ultimul act îl joc sub podul tăcerii
gleznele toamnei aduc tot gerul
cu pulberi de ceaţă mă şterg
sufocat în istorii.

Cadenţe albastre
Lungesc cotul spre muzica albastră
îi dau târcoale glasului său
Cade ceasul în ispita egoismului
şi nu se dă dus
Nemurirea ar dura o clipă mai mult
de-as bate-o la pas
iar cadenţa sfioasă, vocea piciorului
s-ar trage în strunele bobului de lut
Simpatic ritual,
perpetuum color, izvorât ca roua
sărută obrazul nimfei orfane
Dacă l-ai cunoaşte atent,
păcatele ţi-ar părea mai moi
căldura cea veşnică
ai putea cuprinde cu gândul
Noi sunteţi voi cei ce veniţi dinspre mâine
timpul vostru încă nu scade
muzici albastre nu vă lungesc cotul.

Acorduri paralele
Inimi pas se întind în ţărână
Zâmbete largi creneluri
În fruntea giganţilor de iasomie
Destrămată raţiunea
Efemeridă pe colţ de zi gălbenită de ceai
Cu zbatere lentă de aripă albă
Lasă cutreiere oasele in nori
Întoarcere în noi calea cea lung
Mai bine prin veacuri
Pudră de talc in vârf de obraz virginal.

Ascensiune
Coloane sărate zenitul apasă
Solitare degete arse-n cărbune
Întinse pe bărbi la mal de ocean
Linii oarbe ca firul de păr
Sprijină lumea în pic de nimic
Grai cuvântului celui ce vede
Orbitorul nu ştie să taie discipol cu trenă
Picur de cade în dosul de palmă
El - sare şi mângâie pielea.

Gemeni de septembrie
Împiedicate zile ascunse sub nori
O pată destramă opacă
Ecouri de piatră spre ţărmuri
Mai largi braţe se-nchină
Înghit în prinsoare cântec de amorez
Solitara frunză de rai
Prin tâmple nu-şi caută leacul
Rece fierbere zace în tine
Oţeluri bătute în spade
Bobul cel roş chinuie negru
Strivire de palme existenţa umană.

Apocalips
Descălţate priviri gâdilă vremea nevremii
Scăldatul omului prim
În seu de miel afumat spre nimic
Cuvinte ascunse in fire de iarbă
Verzi se deschid peste veacuri
Idile reci ca otrava din stele
Mişcă ecoul scăzut spre apus
Si ne lăsăm margini adâncite în uitare
Iar gura tăcerii se stinge în haos de lut.
***
Panglici strâng norii la margini de ochi
Saboţi potcoviţi cu gras mucegai
În câmp îţi calcă paşii pe dos
Unde aleargă frunza răpită devreme
Umărul căii bătute de seară o urmă aproape
Înalt mână greierii boii spre staule ude
Clopote tac gurile, în sat se întină obrazul
Tu treci între stele să cauţi un cap
Si hăul te-nghite ca apa-n fântâni